Uneori stau si ma gandesc ce norocos sunt: am o familie care ma iubeste, am un inger langa mine care are grija de mine, care ma protejeaza, care imi e mereu alaturi si fara de care viata mea ar fi in alb-negru. Am un acoperis deasupra capului, am cu ce ma imbraca, am ce manca, dar totusi nu pot ramane indiferent la ceea ce se intampla in jurul meu, la neajunsurile altora. Cel mai rau ma doare cand un copilas sufera, cand e nefericit, inima mi se rupe in doua cand vad privirea trista din ochii lui, privire care nu cred ca lasa pe cineva indiferent. Astazi ajung acasa pe la 18:55, de la 16:30 pana la 18:30 am tinut locul unui prieten la un antrenament de baschet, nu ar fi prima oara cand fac asta, copilasi scumpi cu varste intre 6-9 anisori. E superb sa ii vezi cum rad, cum se distreaza, cum joaca baschet, chiar daca e obositor sa stai sa pazesti 20-30 de copilasi, rasplata sufleteasca merita tot efortul. Sa revenim, cum ajung acasa, imi las bagajul si dau drumu la televizor, intamplator pe stiri, un copilas a mers 4 km pe jos prin zapada, la minus 15 grade, fara manusi, fara caciula, incaltat necorespunzator acestor vremuri, in final acesta ajungand la spital, cu degeraturi. De ce s-a ajuns la asta ? Pentru ca nu a existat un autobuz care sa il duca la scoala. Chiar daca era un copil care venea dintr-o familie modesta, avea o educatie foarte buna, fiind primul din clasa. Oare de ce mereu copiii exceptionali provin din astfel de familii? Raspunsul cred ca l-am gasit, pentru ca trebuie sa suferi ca sa progresezi, un lucru pe care l-am invatat si l-am "experimentat" pe pielea mea. E trist ca se intampla astfel de lucruri, ca cei mici sunt nevoiti sa mearga pe jos kilometrii buni, in conditii extreme. Sa se trezeasca la ora 5 ca sa mearga la scoala, sa scrie la lumina lumanarii, sa faca sacrificii la care multi dintre noi nici nu ne gandim, dar cu toate astea din ei infloresc oameni de succes, oameni ambitiosi, oameni cu caracter, oameni care nu lasa piedicile intalnite sa le stea in cale in drumul lor spre atingerea viselor. Stau si ma intreb : oare viata e corecta ? Poate ca da, poate ca nu, nu cred ca stie cineva raspunsul exact, viata e frumoasa asa cum este ea...trebuie sa ne bucuram de ce ni se da, cu bune sau rele, e viata noastra.
Cosmin Maftei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu